cărţi dispărute,
regăsite şi redate gratuit lumii
De-a lungul timpului, forma arhitectonică a bisericii mari a fost mereu
schimbată
Niciodată din temelie, aşa cum afirma
Ştefan Ieromonahul
Neconcordanţe de
ordin istoric
în cartea lui
Ştefan Ieromonahul
Din
biserica mare a Mănăstirii Tismana, mai rămăsese în vremea
lui Ceausescu doar trunchiul principal. Tencuiala fusese dată jos iar
blocurile de sigă, blindate cu cărămizi mari, bine arse,
înfruntau vântul şi ploile.
Curtea
a fost săpată aleatoriu, în canale adânci, pe lungime şi pe
lăţime. La fel interiorul bisericii. Au fost luate eşantioane.
Ele au fost studiate, apoi datate. Verdictul arheologilor a fost clar: biserica
mare, este aceea începută în anul 1376 în vremea lui Radu Voievod (1373-1384)
şi care s-a terminat de fiul său Dan I Voievod, la 3 octombrie 1385!
În anii săpăturilor arheologice şi
cercetării probelor, 1970 – 1985
verdictul a
fost clar: vechime, şase secole!
Toate
speculaţiile privind reconstruirea, din temelii, a unei alte biserici, de
către ctitori noi, au căzut. Inclusiv afirmaţia lui Ştefan
Ieromonahul că mănăstirea
a stat „pustie mai mult de 30 de ani, arsă. Biserica mare
sfărâmată până la pământ, clopotniţa şi zidurile
prin prejur mai mult pe jumătate, iar pe alocurea până în pământ
de turci şi de tătari.”
În
altă parte el mai spune că „nu ieaste acum cea dintâi care s-a
făcut prin strădania Sfântului…, căci această biserică
ce este acum de la anii 1526, de Radu Voievod cel Frumos, s-au făcut
şi s-a isprăvit de fiul acestuia Mircea Voievod la anii 1541-1542”
Aceste
afirmaţii au fost lesne combătute, la timpul lor, de monografii cei
mai avizaţi ai mănăstirii: Alexandru Ştefulescu şi
preot Dumitru Bălaşa. Ultimul a fost categoric: „încercând să pună de acord pisania din 1564, cu
inscripţia din 1541 şi cu tradiţia folclorică, după
care fortificaţia mănăstirii fusese cândva distrusă, se
opreşte la biserică şi face o serie de inadvertenţe ce au
adus prejudicii istoricului acestei biserici”
Istoria
nu se poate schimba! Adevărul iese o dată şi o dată la
iveală! Şi era uşor de observat că Ştefan Ieromonahul
făcuse o confuzie afirmând despre Radu voievod cel Frumos că „scurtându-i-se viaţa, nu s-a săvârşit
şi a stătut nesăvârşită peste 10 ani mai mult (sic!),
până la domnia fiului său Mircea…”
Care
este voievodul care spune despre tatăl său că „a ridicat-o din
temelie, dar n-a sfârşit-o din pricina scurtimii vieţii” , ne dă
răspunsul Dan I Voievod, în hrisovul său dat
la 3 octombrie 1385. Cât despre Mircea Ciobanul se ştie că n-a
făcut nimic pentru Tismana pentru a apărea în poziţie de ctitor.
Istoricul
Alexandru Ştefulescu, în monografia sa „Mănăstirea Tismana”, (ediţia
din 1908, p. 119) este mai ferm în comentariul său asupra inscripţiei
de la 1541 şi afirmă că „nu se vorbeşte de vreo restaurare
sau prefacere a bisericii Tismenii, nici de Radu cel Frumos, nici de Mircea
fiul său, ci numai de desăvârşirea a trei uşi şi
aceasta nu la anul 1526 sau peste 10 ani la 1536 şi nici la 1542 ci la
anul 1541, în timpul lui Radu Vodă Paisie. Probabil cele trei uşi au
fost, uşa principală a bisericii şi laturile bisericii până
la abside şi uşa dintre cor şi nartică. În acest chip se
dovedeşte cu suficienţă, că sala aceasta exista înainte de
1541 după cum arată picturile murale cele mai vechi. În partea
dreaptă a acelei săli, după cum am văzut, era mormântul sf.
Nicodim şi visteria unde se păstrau odoarele şi veşmântăria…”
Acest
paragraf ne vorbeşte de vistierie şi mormânt. Oricine îşi poate pune
o întrebare simplă, de bună logică. Cum se face că biserica
a fost dărâmată „din temelii” iar de sicriul sfântului, plin cu
odoare de aur, nu s-au atins
păgânii de turci el rămânând secole după aceea neatins în
interiorul bisericii celei mari?
Facem
precizarea că se ştie când au luat călugării sârbi sicriul,
cu trupul fără deget al sfântului, pentru a-l duce la patriarhia din
Ipek: după anul 1789, deoarece în acest an este consemnat în pomelnicul
mănăstirii, că trupul sfântului se afla în mănăstire!
Ştefan Ieromonahul însuşi plecase după el la Ipek, dar turcii
l-au învinuit că e spion şi „l-au pus la popreală” vreo câteva
săptămâni, de nu mai spera
să se întoarcă viu de acolo!
Ultima etapă de restaurări, începute în
anul 1970, când
biserica mare avea mormântul lui Nicodim în
afară. Ea va fi
restaurată şi îşi va recăpăta,
în anul 1983, forma pe care o avea în 1840
Şi
Emil Lăzărescu (Romanoslavica 11, 1965, p. 248-249) printr-o
minuţioasă analiză a izvoarelor, ajunge la concluzia că „Confuziile
din textul ieromonahului Ştefan despre începerea refacerii
mănăstirii la 1520 de „Radu vv. cel Frumos” şi rămânerea ei
nedesăvârşită „peste 10 ani mai mult, până la domnia fiului
său Mircea Voievod” în anul 1541-1542, dată înscrisă pe stâlpul uşii
bisericii celei mari, afară în tindă jos” – inscripţie care a
reprezentat principala dovadă pentru afirmarea acestei prefaceri – se datorează
unei erori de lectură, în urma căreia au fost întregite „Mircea”
slovele „MP” prin care în inscripţie este redat numele lui Marcu Voievod,
fiul lui Petru Voievod – Radu Paisie”
Al.
Ştefulescu (op.cit. p.117) traducând inscripţia de deasupra uşii
principale „Săvârşitu-s’au şi aceste sfinte trei uşi fiind
egumen ieromonahul Vasilie în zilele domniei piosului Ion Petru Voevod şi
ale fiului său Marco Voievod”, explică
destul de clar că „Petru, este numele de botez al lui Radu Vodă
Paisie, numit şi Petru Vodă de la Argeş şi Radu
Călugărul” iar „Marco Voievod se adevereşte de fiu al lui Radu
Vodă Paisie şi era bolnav pe la
19 august 1537 când judeţului din Braşov Fos Hanăş
ca să-i trimită pe Gherghe medicul cu medicamente”.
Nu
mai insistăm asupra acestei inadvertenţe cu istoria din lucrarea lui
Ştefan Ieromonahul. Dacă am ţinut totuşi să o scoatem
la lumină, odată cu cartea, este pentru faptul că mulţi
„concurenţi” ar dori să se folosească de cele scrise de
Ştefan ieromonahul pentru a împinge vechimea Sfintei Mănăstiri
Tismana din secolul al XIV-lea în secolul al XVI-lea. În intenţia lor,
nu-şi dau seama ce ar însemna să trecem cu buretele peste hrisoave
şi documente, peste istoria propriului popor din interese locale!
E
suficient să reamintim că multe localităţi, oraşul
Târgu Jiu, şi chiar capitala, sunt amintite în hrisoavele date în sec. XIV
si XV Mănăstirii Tismana, de domnitorii români!
Importanţa
păstrării adevărului istoric, în cazul Mănăstirii
Tismana, este enormă.
Mai
mult, arheologii afirmă că un început de construcţie anterior
ctitoriei lui Radu voievod Negru nu este exclus, ei găsind deja câteva
indicii - mortar şi piatră, urme ale unei vechi fundaţii - care
ar fi putut fi ale bisericii din lemn de tis din tradiţia monastică…
Istoria,
cercetările viitoare vor confirma sau infirma acest lucru…
Să
ne gândim însă puţin! De ce insistă atât de mult Ştefan
Ieromonahul asupra căutării „locului sfânt” de la Tismana de
către Nicodim?
Sărbătoarea creştină de pe Valea Tismanei, se
organiza aici cu mult timp înainte de venirea lui de la Athos!
Fundaţia Tismana,
la 14 martie 2006
