cărţi dispărute,
regăsite şi redate gratuit lumii
Desen document din timpul revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu
exprimând caracterul de fortăreaţă al
mănăstirii.
Statutul său vremelnic de cetate i-a adus
însă, cele mai mari distrugeri.
CUVÂNT ÎNAINTE
SCOPUL NOSTRU
Fundaţia Tismana sugerează prin acest site, o
nouă modalitate de a ne apăra valorile specifice poporului nostru, la
loc de cinste situându-se lucrările de căpătâi ale bisericii
noastre ortodoxe. Este vorba de un prim exemplu practic, ilustrând felul în care
se poate pune, cu ajutorul reţelei Internet, în mâna tuturor celor
interesaţi, o carte rară făcând parte din patrimoniul nostru
spiritual, religios.
Acest
demers are însă o bătaie mai lungă. Mai mult decât o simplă
aplicaţie, el are printre altele, un scop important: racordarea micilor
ONG-uri preocupate de cultură, istorie şi religie, la
îmbogăţirea memoriei culturale, spirituale, tradiţionale, a
poporului nostru.
De bună seamă că http://www.cimec.ro/ , http://www.crestinism-ortodox.ro/ , http://www.unibuc.ro/CLASSICA/ sau http://www.cultura.ro/ reprezintă marile site-uri,
alături de alte site-uri specializate. Şi încă de bună
seamă, că acolo sunt specialişti de primă mână, care
ţes mereu la lungul covor al spiritualităţii noastre cu adânci
rădăcini geto-dace. Oare pot ei singuri face faţă?
Site-uri
distribuind „cărţi electronice”, contra cost, au apărut în
reţeaua Internet ca ciupercile după ploaie. Mai sunt câţiva
inimoşi, care din proprie iniţiativă adună şi
distribuie gratuit cărţi valoroase ale literaturii române, a se vedea
http://www.scriptorium.ro/
al lui Adrian Dimulescu.
Răsărită
însă, odată cu primii paşi ai regăsirii
libertăţii noastre la sânul mumii Europa, armata ONG-urilor este gata şi ea de a lua parte la astfel
de demersuri, văzând prin aceasta întărirea identităţii
noastre spirituale.
Unul
din argumentele expunerii sătenilor din Tismana, spunea d-l Emil Hurezeanu
în emisiunea
duplex Topeşti-Bucureşti, atuncea când au solicitat intrarea
în competiţia „Satul românesc, sat
european” este următorul, şi citez: „Comunitatea
noastră crede că naţiunea română nu poate deocamdată
să prezinte realizări materiale. Dar, îşi poate aduce aportul la
patrimoniul european, la bogăţia spirituală, prin ceea ce facem
noi, salvarea şi valorificarea tradiţiilor, punerea acestora la
dispoziţia Europei întregite, constituie o integrare demnă de
parteneri care intră în colaborare conştient, dincolo de deficitul
inerent atunci când e vorba de împlinirile materiale”.
Unirea
înseamnă putere, zice românul.
La unirea în jurul valorilor
patrimoniului nostru cultural, istoric, religios sau
oricărei alte piese a tezaurului
nostru spiritual, trebuie să participe întregul popor.
Numai când ideea va redeveni de masă iar iubirea de ceea ce
este românesc spontană, vom putea
să ne aliniem cu fruntea sus, mândri, alături de celelalte popoare
ale Europei.
Când
vom învăţa că maimuţăreala site-urilor
englezeşti, făcute de români pentru români, ne strică. Când vom
renunţa la „group”-urile şi forumurile româneşti chinuind o engleză de cartier. Când
ziariştii noştri vor renunţa sa anunţe joburi, ci slujbe.
Când posturile de televiziune ne vor oferi serbări şi nu
„talk-show-uri”…
Când
la Crăciun ne vor fi iarăşi dragi colindele noaste
româneşti atât de frumoase şi originale.
Când
vom renunţa la moda Valentine’s day, deoarece sărbătorile
noastre ortodoxe religioase păstrând specificul nostru creştin, sunt
cu mult mai aproape de învăţătura domnului nostru Iisus Christos
decât toate variantele de creştinism occidental.
Atunci
deci, şi numai atunci, când Dragobetele nostru va respinge valul nou al
snobismului de azi, vom redeveni ce-am fost, mândri că suntem români
şi că ceea ce scoatem în târgul european, e ceva deosebit şi
numai al nostru.
Să
intrăm în rândul europenilor cu puritatea ortodoxismului nostru, cu
valorile lui pe care Nicodim, le-a apărat cu toată fiinţa sa.
LUCRAREA LUI ŞTEFAN IEROMONAHUL
Pătruns de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul
a făcut ceea ce facem şi noi astăzi, redând lumii pagini de
căpătâi ale istoriei Mănăstirii Tismana şi în
consecinţă ale istoriei tuturor românilor deoarece, leagănul
istoriei noastre are la Tismana o tulpină puternică.
„Pentru că se ştie, precum norul ascunde pe
soare, aşa şi vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc”
(pag. 14) zicea acest mare savant al timpului său din a cărui
operă s-au inspirat istoricii Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga
şi preotul Dumitru Bălaşa, monografii cei mai cunoscuţi ai
mănăstirii.
Şi nu este deloc exagerată afirmaţia
„savant al timpului său”, având în vedere că ieromonahul Ştefan
începuse studiul documentelor referitoare la Nicodim prin anul 1827, după
„42 de zecimi de ani şi ceva” de la ridicarea în ceruri a sfântului, iar
lucrarea o tipărea abia în anul 1839. Un studiu deci, de peste un deceniu,
adunând documente de căpătâi ale istoriei noastre, printre care,
primele hrisoave domneşti!
Datorită unor
inadvertenţe, mulţi trepăduşi ai istoriei noastre,
dornici de afirmare prin contestarea celor
scrise de Ieromonahul Ştefan, şi-au luat nasul la purtare şi
l-au bârfit. L-au bârfit din interes,
alţii din neştiinţă dar toţi s-au adăpat din
izvorul nesecat al lucrării lui. Poate că de aceea nici n-a mai fost
retipărită această lucrare decât la mari intervale şi în
tiraje extrem de limitate. Ea ar fi putut dovedi impostura şi nepriceperea unora!
Pentru că numai aceia care cunosc bine istoria
noastră, pot pricepe ce spune autorul în fraze scurte, extrem de concise,
cartea sa fiind cea mai puternică dovadă a stăpânirii întregului
spaţiu românesc de către domni români.
Ştefan Ieromonahul dezvăluie în lucrarea sa
lucruri extraordinare. O parte sunt şi astăzi taine dar şi
controverse pentru unii istorici. Luăm doar trei exemple, uneori motive de
vechi polemici:
-
Numai acele cinci
judeţe de dincoace de Olt, ale Băniei Severinului, împreună cu
Banatul şi Ardealul „se numea pe acele vremi Ungro-Vlahia, şi se
stăpânea de Domni Români, cei bine credincioşi şi iubitori de Christos. Iar cele 12 Judeţe de dincolo
de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se
stăpânea tot de domni Români.”
-
După
împărţirea oştirii tătărăşti în trei
părţi, spre Ungaria, Ardeal şi Banat, Batie Împăratul
Tătarilor „lovindu-se cu oştirile lui Vladislav Craiul Ungariei
şi al Banatului şi al Ardealului şi al Băniei Severinului;
saŭ omorâtŭ acel becesnicŭ Batie, Impăratul Tătarilor
cu securea de însuşi Vladislav Craiul Ungariei, adică al Românilor.”
-
„… se adeverează
din Crisovul zisului Domnŭ Basarabŭ cel tânărŭ, căci
scrie, că s-aŭ datŭ mânăstirei Tismeana, cetatea
Bucureşti. Şi că acestŭ Domnŭ Basarabŭ după
ce aŭ făcutŭ cetarea Bucureştilor, adică Curtea-Veke
şi Biserica Domnească dintr’însa, auzindŭ de multe facerile de
minuni … prin sfânţitele moaşte ale sfântului… voia să le
aducă în Bucureşti…”.
Cu
alte cuvinte, Bucureştii la întemeiere, era dat … Mănăstirii
Tismana, iată un lucru trecut, probabil din orgoliu, cu vederea de
către istoricii tinerei noastre capitale!
Mănăstirea Tismana distrusă în
incendiul din 10 dec. 1861
Un fapt care creează reflecţii adânci este insistenţa cu care Ştefan
Ieromonahul subliniază „găsirea locului sfânt - Pişători”.
Acest fapt va trece neobservat unui ne cunoscător. Dar nouă, care ştim că acest
loc era folosit ca loc de pelerinaj încă de pe vremea daco-geţilor,
nu ne poate scăpa. Precum nici atragerea atenţiei asupra stindardului
getic de deasupra peşterii. Ieromonahul ne descrie cu lux de amănunte
„bălaurŭ forte mare” care „cum au văzutŭ pe sântul au
şueratŭ tare şi căscândŭ gura asupra sântului au vrut
să-l muşte”. Apoi, sfântul Nicodim arătându-i crucea „aŭ
fugit şarpele dinaintea sântului afară şi sărindŭ din
peşteră jos, aŭ crăpatŭ şi aŭ muritŭ. Şi
spre pomenirea acelei minuni… s-aŭ înkipuitŭ acel şarpe cu gura
căscată în piatră… carea înckipuire stă şi până
în ziua de astă-zi”.
Nu
în ultimul rând, Ştefan Ieromonahul este un mare povestitor. Probabil
că înadins, pentru a se încadra în specificul românesc, unde transmiterea
poveştilor şi pildelor prin viu grai este o virtute nemaiîntâlnită
la alte popoare. Pentru aceasta, Ieromonahul foloseşte uneori chiar
şi limbajul lumesc, uitând de postura de om al bisericii: „multe şi
nenumărate minuni aŭ făcutŭ (Nicodim), cât au
trăitŭ în viaţă, izgonind dracii din oameni şi
tămăduindŭ totŭ feliul de boli şi neputinţe”,
spune el.
Ca
o bomboană pe colivă, Ieromonahul ne lasă în mare suspans
vorbindu-ne de moaştele Sfântului Nicodim. Ascunse în împrejurimi şi
pierzându-lise urma, s-a presupus că au fost duse în locurile de
baştină ale lui Nicodim. Ieromonahul descrie peripeţiile sale în
căutarea lor pe drumul spre Ipek-ul Slavoniei fără a se întoarce
însă în ţară cu preţioasele moaşte deoarece, „aici
fiind Turcii răi nu ne-aŭ lăsat să ne ducem înainte la zisa
mănăstire Patriarchie, zicând că sântem spioni, şi
ne-aŭ pus la popreală…”.
Cu
suspansul scrierii legat de istoria moaştelor, furate de
călugării sârbi „pre valea cea din-aintea sântei mânăstiri,
adică cei zic acum şosea” (denumirea de azi: Valea Şasea). Cu
istoria fugii „la nemţi” a egumenului Ştefan Bistriţeanul,
ameninţat de „Mavrogeni V.V. şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul
oştirilor turceşti” că
„o să pue să-l rază şi să-i puie chiulafŭ în
capŭ şi să-l spânzure de poarta mănăstirei” ,
dacă nu le dă cele trebuincioase ostaşilor turci. Cu istoria moaştelor ascunse în
peşteri şi găsite de copiii cu caprele. Cu istoria
călugărilor români fugiţi pe muntele Cioclovina din cauza
războiului dintre turci şi austrieci, ei bine, cu toate aceste
istorii, Ştefan Ieromonahul este
un povestitor care trebuie neapărat citit.
Cât despre moaşte, oare le vom mai
găsi vreodată? Sau dacă le-au furat călugării sârbi,
prin Valea Şasea, pe timpul când călugării români erau
retraşi în Schitul Cioclovinei, le vom mai putea recupera din Ipekul
Slavoniei?
Ştefan
Ieromonahul lasă această problemă, deschisă şi
astăzi, Bisericii Ortodoxe Române.
MULŢUMIRI ADMINISTRAŢIEI
FONDULUI CULTURAL ROMÂN
Mulţumirile noastre doamnei Eugenia
Ţarălungă, coordonator relaţii publice AFCN şi doamnei
Andreea Grecu, director al Administraţiei Fondului Cultural Român, nu se
pot rezuma doar la inserarea aici a câtorva fraze de complezenţă.
Faptul că ne-au oferit din spaţiul site-lui AFCN, o parte, trebuie
discutat un pic.
Şi trebuie discutat, pentru că după atâta
bălăcăreală politică şi culturală,
vărsată în capul românului
prin toate mijloacele de informare, uite că regăsim şi normalul
nostru cel de toate zilele.
Normalul acesta îl reprezintă aceste fete şi
aceşti băieţi care lucrează acum în AFCN, ARDC, FDSC
şi multe altele ONG-uri asemenea,
care s-au pus pe treabă. Te uiţi la ei, sunt atât de tineri,
îţi zici că fără experienţă, se poartă
modest, nu-ti vorbesc prea de sus deşi deţin funcţii importante,
cutreieră ţara în lung şi lat, să ne dumice nouă
bucatele aduse de prin Europa. Da, acestea sunt bucatele neştiute pentru
care românii votează cu 80% intrarea în Uniunea Europeană: programele
pe care aceşti tineri tot încearcă să le explice românilor. Ehei
fârtaţilor, ar zice Ştefan Ieromonahul dacă ar trăi, nu
vine nimic fără muncă!
Nici finanţările şi nu ne vom integra curând, chiar dacă
oficial vom fi europeni în anul 2007!
Nu
le cunoaştem personal pe distinsele doamne Andreea Grecu şi Eugenia
Ţarălungă, pentru a le face reclamă gratuită aici… Mai
degrabă am avut pe poşta electronică (observaţi că nu
zic mail) replici tăioase, cam asta se poartă acum între
finanţatori şi noi „ongiştii” de rând, care am vrea şi ce
nu se poate…
Încet,
încet, românii încep să se ocupe şi de lucruri serioase şi acest
lucru trebuie mediatizat, nu crimele şi furturile de pe prima pagină
a ziarelor!
De aceea, mulţumirile noastre de care vorbeam mai
sus, au un înţeles cu mult mai larg decât simplele formule de
politeţe.
***
Nu putem încheia, înainte de a ne cere iertare conducerii
AFCN pentru tupeul nostru, de a cere spaţiu pentru Fundaţia Tismana
şi a-l oferi …sfântului Nicodim.
Umilele noastre feţe de mireni muritori, nu au
însă nici o valoare înaintea înaltei feţe bisericeşti care a
fost Arhimandritul Nicodim al Marii Lavre a Mănăstirii Tismana. Acest mare organizator al monahismului
românesc împlineşte la 26 decembrie 2006, exact şase secole de
când s-a ridicat în ceruri ca „Sfântul
Nicodim de la Tismana”. Cuviosul
Nicodim, a fost considerat sfânt cu multe secole înainte de a fi oficializat
acest fapt de către Biserica Ortodoxă Română, care canonizându-l
la 26 octombrie 1955 nu a îndeplinit decât o simplă formalitate.
Iată de ce i-am dat întâietate.
Nicodim
a fost un mare sfânt iar noi, fondatorii Fundaţiei Tismana, nu suntem
decât nişte muritori de rând.
Fundaţia Tismana,
la 24 februarie 2006
